Foame de inimi

…Și-atunci i-am spus zâmbind: „ce-ar fi să te hrănești de acum cu sufletul meu? Să muști din el cu dorință arzătoare, fără spaimă că ar putea să se termine vreodată, de vreme ce tu ai fost cea care l-a ajutat să devină infinit, Dumnezeul bucățelei de suflet care a fost înainte. Să iei îmbucături mai mici sau mai mari, felul unu, felul principal și desertul, fără să te mai temi vreodată de diete care ar putea să dea greș”. Vedeți voi, nu contează unde a început povestea asta și nici unde s-a terminat. Călătoria, călătoria e singura care ar trebui să conteze.

Mai multe detalii →

Să-ți fie pielea un altar!

Dacă mă vei citi după ce se va cerne praful de stele, am să-ți șoptesc printre cuvinte să-ți transformi pielea într-un altar de închinare al tuturor buzelor și-al fiecărui vârf de deget ce a făcut-o să tremure, preschimbând secundele în minute, minutele în ore, orele în zile și zilele în dumnezeire. Să-ți scrii în interiorul ei, adânc, cât mai aproape de epicentrul inimii, povești pline de har și să-i lași mai apoi și pe alții să-ți tipărească romane sculptate din atingeri. În zilele reci, să-ți îmbraci mai întâi sufletul, iar în cele toride, să ai grijă să nu te dezbraci de el. Cu niciun chip. Să nu respiri altceva înafară de dragoste și să îți imaginezi intreaga lume drept un imens golem peste care nu trebuie decât să sufli puțină viață pentru a o trezi din amorțire, făcând-o mai apoi să pulseze alături de tine. Odată cu tine. Prin tine. E tot ce trebuie să știi pentru a construi din propria-ți piele un palat al fiorului în care să domnească seninătatea, amorul și tandrețea.Mai multe detalii →

Anabatica

Ce-a fost prima dată, dragostea sau durerea de inimă? Asta aș vrea să știu. Dacă primul sărut izbăvitor a venit înainte de dorința de a-ți duce mâna la pieptul în care nu mai bătea nimic, din cauza vidului. Dacă a ieșit întâi la joacă copilul inocenței din noi sau mama suferindă care ne implora să coasem cu mâinile goale găurile din fiul ei. Dacă n-a durut la început lipsa durerii, de vreme ce ne-am obișnuit atât de repede să comparăm fericirile  și dacă, imediat după facerea lumii, ne-am fi pus problema de dacă sau dacă nu. Uneori mă întreb de ce mă întreb și tot întrebându-mă așa realizez că trebuie să mă întreb în continuare. Uneori renunț. Apoi, din lipsă de motivație, renunț și la asta, realizând că, renunțand să mai renunț, mă întorc de unde am plecat. Alteori mă dezbrac. De mine, de tine, de toate zidurile dintre noi, de lumile pe care le-am născut, pe care ni le-am prăbușit și pe care le-am reconstruit mai apoi.Mai multe detalii →

Despre Super-Eroi

M-ai luat de mana si m-ai tras dupa tine in sala de cinema, de parca intreg viitorul Omenirii ar fi depins de vizionarea unei pelicule. “Va fi cel mai bun film cu super-eroi” mi-ai zis, insetata de dorinta aceea de a-ti urmari personajele favorite. Te priveam cu mirare si cautam sa inteleg cum de ai putut sa te multumesti cu mine de vreme ce erai atat de fascinata de oameni puternici si viteji, carismatici si indestructibili. Mi-a venit in minte brusc amintirea aceea in care m-ai rugat sa repar chiuveta si eu nu am fost in stare sa desfac cu cheia cateva amarate de suruburi, cand m-am speriat de suierul vantului, uitand ca am lasat usile larg deschise sau cand s-a luat curentul in seara aceea si ti-am propus sa nu mai coboram din camera pana dimineata, desi eram amandoi lihniti de foame. La naiba, acum ca ma gandesc, ai chicotit cu simpatie, desi nu prea era chicotul tau, cand m-am chinuit un minut intreg sa iti desfac capacul de la sticla de suc, multumind in gand cerului ca n-ai primit si punga de popcorn intr-un ambalaj inchis etans.Mai multe detalii →

Azi, infinit

Spune-mi, de ce alegem uneori sa ridicam ziduri groase de beton pentru a ne proteja inimile? Cetati fortificate, palate cu mii de camere, in care toate ferestrele au fost astupate cu lemne pironite, castele protejate de santuri adanci, toate temnite luxoase in care am ales sa locuim, singuri.  Spune-mi, de ce ne bem cafeaua amara, tremurand a dimineata senila ce-a uitat c-ar trebui sa ne viziteze putin mai rar, de ce am ajuns sa ne ferim de ploaia care nu vrea altceva decat sa ne spele de pacate si de ce ne doare de la o vreme ziua de luni, de parca inceputurile noi ar trebui sa fie chinuitoare?Mai multe detalii →

Saruta-mi sufletul cu poezie

La inceputul unei zile m-a intrebat sufletul ce-ar trebui sa-mi ceara sa ii cer pentru a putea sa zambeasca din mine in timp ce eu sa zambesc din el. Atunci, exact atunci ai aparut tu, cu un suras ce lumina din gropite toata noaptea afara din oameni, vorbindu-mi despre Lars von Trier si filme jucate pe scene de teatru, in timp ce eu te priveam ca pe un rasarit prins pe plaja, cu picioarele infipte in nisip, cu bratele in aer si cu inima gata de zbor. Mi-a venit in minte brusc ideea ca ar trebui ridicata cortina, de vreme ce tu erai o epopee, dar, gandindu-ma mai bine, am inteles destul de repede ca nu s-au nascut inca oamenii care sa-ti joace cu destula iscusinta toate zambetele  acelea care ar fi putut sa invie pana si statuile.

Tu respirai viata prin toti porii si ma faceai sa te ascult cu drag chiar si atunci cand imi vorbeai in taceri, intre doua reprize de saruturi care imi aminteau ca pana atunci sufletul meu nu mai fusese sarutat la randul sau, cu poezie. Vezi tu, ar trebui sa ne luam de mana si sa fugim spre pietonalele intesate de oameni, acolo unde sa le strigam acestora ca sufletele trebuie sarutate si ele. Ca inimile au nevoie de papioane si de filarmonici. Ca fiecare centimetru de piele cere sa fie tatuata, macar pe interior, cu povesti, folosind cerneala vie, de nesters in timp. Ca buzele sunt portile Raiului si ca, tot ele, odata sarutate, iti ureaza bun venit, facandu-te sa te miri de cat de scurt e drumul pana Acolo. Ca dragostea e un cusoare, nu un cuvant. Ca suntem spectacole sold-out care se joaca infinit si ca fericirea e simpla.

La finalul zilei, m-ai luat in brate si, cu acelasi zambet jucaus, mi-ai urat un „pe mai tarziu…sau poate nu”, de parca Universul ar avea aici vreo putere. N-am apucat sa-ti spun atunci dar eu incalcasem deja regulile tuturor muzeelor atunci cand te-am atins pentru prima data, de vreme ce se presupune ca arta ar trebui sa fie pur si simplu savurata de la distanta. „Pe mai tarziu”, am inganat si eu blocandu-ma putin, de vreme ce stim amandoi ca saruturile pe fuga n-au cel mai bun gust, realizand insa repede ca, zambind din mine, sufletul meu te asteapta devreme.

Arta de a fi arta

 

Intr-o zi am sa te iau de mana si vom merge sa desenam cu creta pe mijlocul drumului un curcubeu, inainte de inceputul ploii. Vom bloca circulatia si vom arata lumii ca nu e necesar sa asteptam culoarea sa se intample. Apoi ne vom aseza linistiti, pe jos, printre claxoane, in chenarul violet, si vom asculta Pink Floyd de pe ipod-ul tau. Vei imparti o casca cu mine si vom zambi larg, bucurandu-ne de cat de usor ne e sa ne bucuram.

Noua nu ne-au placut niciodata discutiile mici. N-am raspuns in graba, cu alte intrebari, si nici nu am cautat vreodata sa ramanem intr-o bula, de dragul confortului. Cand m-ai cunoscut mi-ai zis ca vrei sa schimbi lumea, asa ca m-am gandit sa incepem cu un curcubeu. Dupa, daca vei dori, putem sa mergem la mine, sa ne schimbam in haine albe si sa luam din camara toate cutiile cu vopsele, stii tu, pentru a pleca sa pictam toate casele gri din cartier. Doamne, sunt atatea case fara culoare aici, nici acum nu inteleg de ce nu s-a gandit mai repede cineva la asta! Stii ce, mai bine nici nu ne imbracam in haine albe, mai bine le luam pe cele gri, asa macar le vom da culoare si lor. Stii ca nu mi-a placut niciodata griul,  ca mi s-a parut mereu acel copil nedorit al Universului. Nu-i nici lumina, nu-i nici intuneric. Nici zi, nici noapte. E ca pauza aceea de pranz in care realizezi ca ai uitat pachetul cu mancare acasa iar automatele de la bufet s-au defectat. Nu, vom curma suferinta griului, gata, m-am decis! Bine, de fapt a fost ideea ta, chiar daca nu mi-ai spus-o chiar asa. Mi-ai zis ca vrei sa citesti toate cartile din toate bibliotecile, sa faci baie in vin, sa te muti intr-un cinematograf, sa faci dragoste deasupra unei cascade, sa joci in piese de teatru, sa inspiri vid si sa expiri poezie, sa canti pe scene improvizate si sa vorbesti in public, chiar daca iti e frica. Am dat din cap aprobator si atunci, mai tii minte? Am inteles ca vrei sa colorezi peste gri. Intai peste al tau, apoi peste al tuturor.

E mult gri. De asta m-am gandit ca iti vor obosi mainile la un moment dat, ca vei avea nevoie de alte doua. Ale mele. Mie-mi tremura uneori, recunosc, si obosesc si repede pe deaspura, dar promit sa ma descurc. La urma urmei, nu-i doar despre a face arta. E despre a fi.

Matematica sufletului

”Dragoste sau frica?” e intrebarea pe care ne-au pus-o cu totii, nestiind ca noua nu ne-a fost niciodata teama sa simtim totul, impreuna. Noi n-am vrut sa alegem intre adevar sau fericire, intre alb sau negru ori intre realitate si vis. Noi ne-am construit o lume, la limita Universului, acolo unde pana si nemarginirea obosise, imbatranita si albita de periplul continuu. Am tapetat-o cu foite de suflet si-am ridicat inauntrul ei o casa a noastra, una in care ne-am decis ca va mirosi mereu a zambete si branzeturi si vin. Si dragoste din belsug.

Eu adormeam mereu pe spate, nemiscat, pentru a nu ma trezi cu fata la cearsaf, iar tu puneai dis de dimineata toate fantomele trecutului pe sarma, la uscat, spalandu-le de pacate. N-aveam nici veri, nici ierni, doar un “acum” in care puteam sa alegem cand sa tremuram de placere si cand sa ne incalzim cu poezie. Fara judecata de inainte. Fara judecata de apoi. Doar cu zambetul unor minti curate care se multumeau sa observe in liniste deplina si sa extraga mai apoi povatele din fiecare intamplare.

Noua nu ne-a fost teama sa vorbim la trecut. Noua nu ne va fi teama de ceea ce ne asteapta la finalul povestii, oricand in viitor. Noua nu ne e teama de ce aduce prezentul. Noi stim bine ca putem sa calatorim oricand, printr-o simpla atingere, pana la limita Universului, creand o paradigma noua, a noastra, pecetluita cu un festin de lapte si miere pe buze, sau, cum ne mai place noua sa il numim, un sarut scurt. E matematica simpla. E matematica sufletului. Din tu si cu mine rezulta infinitul.

Poezie

 

Sufletele noastre n-au

Kituri cu povesti preinstalate, dar

Inimile din inima noastra ascund

Nuvele intregi, tatuate sub piele.

 

Noi suntem poezie,

Oricat s-ar incapatana unii sa nu recunoasca

Versurile din fiecare mangaiere,

Eternul din fiecare sarut si

Lojele din care lumina aplauda

Stingerea intunericului

 

Scrisoare

Sa ramai mereu o nebunie frumoasa imbracata in piele. O furtuna ce curma praful, vindecand Pamantul de la orbire, navigand pe nori pufosi care n-au nevoie sa fie colorati cu vopsele ieftine pentru graffiti in nuante de roz, pe la colturi, doar de dragul de a starni invidia altor furtuni la fel de vii. Sa nasti mereu intrebari nascatoare de raspunsuri, nascatoare de intrebari noi si sa repeti mai apoi procesul pana la finalul finalurilor. Sa porti papioane elegante doar pentru ca e joi, intotdeauna cu zambetul pe buze. Sa renunti la conversatiile despre nimic, pentru ca nimicul nu te-a satisfacut niciodata. Inlocuieste-l cu discutiile despre carti si filme vechi, despre vise imposibile si despre cum imposibilul e doar o iluzie, despre infinit si tot ceea ce se poate prabusi si renaste mai apoi in jurul sau. Adu-ti aminte sa-i traiesti pe toti ceilalti cum te traiesti pe tine, sa-i simti si sa-i transformi in nemurire. Venereaza doar clipa, niciodata oamenii, trecutul sau viitorul. Priveste rasaritul de pe acoperisuri uzate, intre doua saruturi lungi si-o inghititura de vin si nu te teme niciodata ca ar putea sa se termine totul. Invata sa razi si pe interior si daca e sa versi si lacrimi, accepta asta ca fiind natural.Mai multe detalii →